tristeţi de lămâie

se uita îndelung la dealul acela... toţi acei ani şi-a imaginat că l-a uitat, dar acum... işi dădea seama că ştie fiecare piatră, fiecare petec de pământ. acelaşi Iisus stătea împlântat în pământ, martor al trecerii timpului, schimonosit de atâta soare şi atâtea ploi, pironit pe acelaşi totem crăpat al credinţei. "nu mai sunt acelaşi..." işi spuse... şi îşi continuă drumul spre casa părinţilor lui, casă pe care a visat-o toţi acei ani în care a fost plecat. de pe drumul păzit de salciile chinuite de atâta aplecare, putea auzi susurul izvorului, iar răcoarea ce o emana îl izbi în plin tăindu-i respiraţia. grabi pasul, dornic să vadă acei pereţi, aceleaşi icoane vechi şi şterse, aceeaşi sfinţi bătuţi în cuie, martori ai copilăriei lui. când a ajuns aproape de potecă văzu că tot ce mai rămăsese din acei pereţi, era un ciot de lut decolorat, puţin mai înalt decât el, iar în jurul lui musteau bălăriile, emanând un miros de îmbâcseală. se rezemă de acel colţ de amintire şi văzu în depărtare acei brazi, înalţi şi falnici ca şi nişte străjeri, între care se afla mormântul unui strămoş demult uitat. se făcea din ce în ce mai frig... şi de undeva venea un miros de acru... "vom mai fi aceeaşi..." spuse pentru sine... şi se îndreptă spre livada de lămâi

îl găsiră fără suflare în apartament. în mână avea o lămâie uscată