retragerea

cuvintele curg precum ploaia fără sfârşit într-un pahar de hârtie. alunecă în drumul lor, trec pe furiş prin mintea mea. bălţi pline de tristeţe, valuri de bucurie rătăcesc prin mintea mea, posedând şi alintându-mă. nimic nu-mi va schimba lumea. imagini de lumină frântă care dansează precum un milion de ochi, mă cheamă fără încetare în mintea mea. gândurile-mi rătăcesc precum vântul nestatornic într-o cutie de scrisori, se rostogolesc orbeşte în drumul lor, prin mintea mea. când privesc lucrurile în ansamblu, nimic nu mai are rost. nici existenţa acestui blog. de aceea aş vrea să vă spun ca mă retrag din tot ceea ce înseamnă expunerea gândurilor mele pe o pagină de net. mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut în construirea acestui blog şi celor care au avut răbdarea să citească câte ceva. vă doresc toate cele bune şi să aveţi parte de tot ce e mai frumos în tot acest haos nebun căruia îi spunem viaţă.

vis

colecţionez obiecte frumoase. o pereche de pantofi, nişte ochelari, un telefon, o maşină de scris. sunt făcute din lemn şi pâslă. au cusături aparente. înfăţişarea lor delicată şi finisată e prietenoasă. şi sunt tăcute. ea le-a făcut, iar eu le voi arăta într-o expoziţie. "crezi că aş putea lua şi pătura roşie?" e o pătură nemaipomenită. e groasă, din pluş roşu... are cusături mari şi albe. nişte animale sălbatice aleargă pe ea. ea zâmbeşte. mă aplec peste o stâncă în încercarea de a o atinge. stomacul mi s-a comprimat. mă doare. "poţi să mă ţii de mână? nu pot dormi" îmi ia mâna. adorm.

the kettle's on

o marţi cu 3 ceasuri rele şi un logan

şofez de două luni. puţin aşai? nu şi după părerea şefului care mi-a încredinţat marţi dimineaţă un logan van nou nouţ pe care să-l iniţiez în traficul clujului. până aici nu ar fi fost nici o problemă, doar că acest logan van nu are geam spate (lunetă), ceea ce mai ales pentru un începător e cam nasol. zis şi făcut. dupa vreo 25 de km de condus prin oraş ajung şi eu în dreptul blocului unde aflu cu "stupoare" că nu am loc unde să parchez. dar fiind un tip "inteligent" merg prin spatele blocului şi intru la milimetrii prin pasajul pietonal care face legătura cu trotuarul, unde parchez. mândru de mine intru în casă şi încep să mănânc ca după o zi obositoare la muncă, când sună telefonul. e şeful care vrea să mă întâlnesc cu el la praktiker. de aici a început totul. aţi auzit ca marţi sunt 3 ceasuri rele? nu am crezut asta până acum. :p cum nu puteam să cobor de pe trotuar m-am gândit că dacă am intrat prin pasajul pietonal pot să şi ies prin pasajul pietonal. nu chiar. am luat virajul greşit şi am prins cu uşa stânga spate colţul pasajului. m-am dat jos din maşină şi pentru câteva secunde lumea mi-a câzut în cap. nu după mult timp au sosit şi martorii. fiecare cu propria personalitate îşi dădea cu părerea asupra situaţiei. tipul de la jocuri mecanice râdea în hohote, tipul care repară papuci în spatele blocului se uita la mine cu o grimasă care spunea: "ce naşpa" da! ştiu că e naşpa nu trebuie să-mi aminteşti! dar trebuie să-i mulţumesc tipului care repară papuci că m-a ajutat să mut cu mâna maşina ca să o pot scoate de acolo. după o scurtă vizită la poliţie pentru constatare, totul s-a rezolvat cu bine. mă mir că nu m-au dat aştia în judecată că am afectat structura de rezistenţă a blocului :))

dedicaţie pentru o săptămână de lămâie

"snobismul intelectual" - ediţie revizuită

ieri am aflat de la o persoană mai mult sau mai puţin importantă (să-i spunem doamna "X") ce înseamnă să fii un "snob intelectual". inseamnă să fii pasionat de fotografie, desen şi poezie (dacă sunteţi la liceu/facultate de arte nu mai are rost să citiţi. sunteţi nişte snobi), să urăşti tot ceea ce înseamnă clasic, tradiţional şi simplu. fumezi? frecventezi cafenele cu iz boem între pereţii căreia îţi expui anumite idei şi percepţii în ceea ce priveşte viaţa şi arta? (în alte cuvinte "debitezi") clar. nu mai ai nici o scăpare. din perspectiva dânsei eşti un snob intelectual. te-ai apucat de arta fotografică? ai grijă... nu fotografia apusuri, răsărituri, soarele de la miezul zilei, papuci sau scrumiere că te-ai ars. eşti gata. din perspectiva dânsei eşti un snob intelectual. pai da cine te crezi? Kafka? Nietzsche? cum îţi permiţi să reflectezi? şi mai ales într-o cafenea. cum îţi permiţi să contrazici? snobule.

doamna "X", vreau să imi cer scuze în numele tuturor "snobilor intelectuali" de pretutindeni. ne pare rău că nu putem fi toţi un Kafka sau un Nietzche, că nu putem să bem cafeaua în mall sau sub un pod, că nu ne-am ales şi noi ocupaţii mai puţin absurde, avangardiste şi postmoderniste, cum ar fi să jucăm barbut şi pincă în scara blocului. ne pare rău. noi chiar încercăm :)

lumea văzută prin ochii unei artiste

pentru că în micul meu colţ de blog se perindă de cele mai multe ori arta, aş vrea în cele ce urmează să vă prezint o bună prietenă de-a mea, o artistă din toate punctele de vedere. Ioana Enescu este din Braşov şi este studentă la Facultatea de Artă şi Design, secţia Foto-Video din Cluj-Napoca. o persoană ce zâmbeşte mult, o persoană cu un suflet cald, care ştie să surprindă momente reci şi calde deopotrivă, dându-le tuturor câte puţin din personalitatea ei. pe lângă toate acestea, este genul de persoană care te poate face să te pierzi în propriile gânduri, încercând să-ţi dai seama ce anume îi trece prin cap când priveşte prin lentila apratului foto. acum, vă las să admiraţi câteva din lucrările ei, lucrări care sper că o vor duce mai departe în lumea sensibilă a artei.

tristeţi de lămâie

se uita îndelung la dealul acela... toţi acei ani şi-a imaginat că l-a uitat, dar acum... işi dădea seama că ştie fiecare piatră, fiecare petec de pământ. acelaşi Iisus stătea împlântat în pământ, martor al trecerii timpului, schimonosit de atâta soare şi atâtea ploi, pironit pe acelaşi totem crăpat al credinţei. "nu mai sunt acelaşi..." işi spuse... şi îşi continuă drumul spre casa părinţilor lui, casă pe care a visat-o toţi acei ani în care a fost plecat. de pe drumul păzit de salciile chinuite de atâta aplecare, putea auzi susurul izvorului, iar răcoarea ce o emana îl izbi în plin tăindu-i respiraţia. grabi pasul, dornic să vadă acei pereţi, aceleaşi icoane vechi şi şterse, aceeaşi sfinţi bătuţi în cuie, martori ai copilăriei lui. când a ajuns aproape de potecă văzu că tot ce mai rămăsese din acei pereţi, era un ciot de lut decolorat, puţin mai înalt decât el, iar în jurul lui musteau bălăriile, emanând un miros de îmbâcseală. se rezemă de acel colţ de amintire şi văzu în depărtare acei brazi, înalţi şi falnici ca şi nişte străjeri, între care se afla mormântul unui strămoş demult uitat. se făcea din ce în ce mai frig... şi de undeva venea un miros de acru... "vom mai fi aceeaşi..." spuse pentru sine... şi se îndreptă spre livada de lămâi

îl găsiră fără suflare în apartament. în mână avea o lămâie uscată

Picasso s-ar simţi ca acasă la Kaufland

după o zi "chinuitoare" la birou (am citit şi am căscat toate cele 8 ore) am făcut o mică "excursie" până la Kaufland. nimic iesit din comun... doar că poate eram eu mai distrat şi vedeam peste tot o capodopera a comicului uman. la intrare m-a surprins privirea mirată a unui copilaş care se ţinea strîns de gâtul unui dinozaur mecanizat şi care parcă vroia sa-mi spună: "hai şi tu!" "e distractiv... pe bune!" ce e amuzant e că m-aş fi dus. cine să refuze un copilaş buclat şi cu zâmbetul până la urechi? înauntru aceeaşi marfă ambalată diferit, aceeaşi oameni cu aceleaşi poveşti... "nu mai cumpăr ketchup din ăsta", "măi, dar nu spuneai că luăm şi ulei?", "hai odată să prind un loc la coadă!" ultima am auzit-o la raionul cu peşte şi în acel moment, privirea mi-a căzut pe nişte crustacee care se holbau la mine cu ochii lor mici şi negri şi parcă râdeau cu sunete piţigăiate de tipul cu replica: "l-aţi auzit pe ăla fraţilor? se grăbeşte sa prindă loc la coadă!" am fost fascinat de tot umorul "supermarketian" pe care, ca un nebun, am reuşit să-l desluşesc din bip-urile de la scanner-ele caselor de marcat şi din marea de oameni adormiţi şi plictisiţi de culorile şi mirosurile de pe rafturi. la ieşire am fost trezit din amorţeala suprarealistă, de acelaşi zâmbet şi de aceeaşi privire mirată...

gânduri din troleu

azi, în timp ce troleul gonea între staţii, din când în când mişcându-se haotic înainte şi înapoi transformându-mă intr-un shaker ambulant, încercam să-mi înlătur supărarea de a nu fi primit promovarea aceea de care mi s-a spus cu ceva timp în urma. am început să mă gândesc la factorii care au contribuit la asta, la probabilităţi, matrici ale hazardului... la naiba... începea să se închege o adevărată teorie... imi mai trebuia un flip chart şi făceam schiţa bombei atomice sentimentale. apoi mi-am zis ca acesta nu e un motiv bun pentru a fi supărat. există alte motive... mult mai bune. adevărul e că există şansa aceea... şansa să fim doar nişte fiinţe ale unui haos aparent controlat. mi-ar plăcea sa cred că exista ceva mai mult... dar din câte vad... dacă există un Dumnezu... acesta a creat lumea în 6 zile, în a 7-a s-a odihnit, iar în a 8-a s-a plictisit de ea.

suspine pe ritmuri de indie rock

tânjesc după soare şi căldură cum nu am mai facut-o niciodată. a venit iarăşi iarna şi cu ea si îngheţul gândurilor care mă înţeapă la fiecare smucire a conştinţei. tot ceea ce pot să fac este să mă îmbăt cu ritmuri de indie rock şi să aştept în linişte venirea zilei care mă va mântui. ziua când oraşul mă va topi din nou, ziua în care o sa-mi imaginez că o sa fug la mare.

retrăiri

nu am mai scris sau fotografiat nimic în ultimele zile pentru că... pai după cum ştiţi a trebuit sa ţin doliu... nu se putea altfel. nu că aş avea percepţia timpului... parcă trăiesc o zi de luni over and over again. totul se perindă pe lângă mine cu o iuţeală pe care nu mi s-a dat sa o mai întălnesc până acum. parcă sunt suspendat într-un titrez gol pe dinauntru. parcă tot ce se întâmpla ieri e continuarea zilei de azi...

moartea unui concediu

nu ştiaţi? toate mor pe lumea asta.... inclusiv concediile. aşa cum moare şi al meu... mai are doar o zi... mi-am zis că o să-i spun... că o să-l pregătesc pentru sfârşitul inevitabil... dar nu... vreau să se bucure de timpul care i-a mai rămas... nici nu vreau să mă gândesc la momentul acela... când totul se va sfârşi. vedeţi voi, un concediu nu moare singur... nu... ia cu el şi leneveala, somnul, nopţile pierdute prin oraş, zilele cu trei dimineţi...

asta e... tot ce pot să fac mai bun este să mă bucur şi eu de ultima lui zi... şi când va veni momentul acela, să-i spun ca existenţa lui nu a fost în zadar, că în haosul acesta pe care îl numim viaţă există un plan (ştiu că e un mare bullshit dar scutiţi-mă.... ăsta e pe moarte) şi că în acest plan a avut un scop...

dacă simţiţi că vreţi să vă exprimaţi şi voi condoleanţele, vă rog postaţi un comment

zile cu trei dimineţi

te trezeşti târziu... cu părul în toate direcţiile (că deh... eşti creţ)... te uiţi în oglindă şi îţi dai seama cât de bine semeni cu Sweeney Todd, apoi încerci să-ţi alungi gândul acela din cap gândindu-te că nu te prinde aura de ucigaş debil, nu ai o miss Lovett la parter şi oricum nu prea ai voce pentru un muzical... pui cafea şi apă în filtrul vechi de 5 ani, rugându-te cu patos şi cu toată fiinţa ta ca de data asta să nu dea pe dinafară... bine înţeles că dă... priveşti aragazul înnegrit de atâta zaţ şi promiţi că îl vei curăţa mâine, dar în acelaşi timp te gândeşti că trebuia să îmbătrânească şi el odată, trebuia să îşi arate şi el ridurile, faţa-i coaptă de atâta căldură, trebuia să ajungă şi el urât...
îţi aprinzi o ţigară şi aştepţi un telefon sau un buzz să te trezească din amorţeala pe care ţi-a creat-o încă o noapte de visuri ciudate... în cele din urmă primeşti buzz-ul mult aşteptat şi le mulţumeşti celor de la yahoo pentru acel sunet strident care îţi scutură toţi neuronii... e amicul tău care e atât de dornic de o cafea încât te convinge şi pe tine că mai ai nevoie de una... te îmbraci cu silă, iar drumul până la cafeneaua preferată îl parcurgi cu troleul, care ca de obicei e un adevărat sport... bei cafeaua, fumezi un pachet de ţigări, vorbeşti despre fete, examene, companii de asigurări şi despre colegul de cameră care îţi mănâncă toată mâncarea, apoi te ridici, plăteşti o cafea cu gust de ars, te întorci acasă spunându-ţi că îţi ajunge şi ca vrei să leneveşti...
seara vine inevitabil şi primeşti acel telefon la care nici nu te gândeşti să raspunzi, dar fiind o fire curioasă, cu o conştiinţă mare, raspunzi în cele din urmă... te îmbraci cu silă, faci acelaşi drum cu troleul, intri în local şi-ţi găseşti prietenii în jurul unei mese pline cu sticle de bere şi pentru un moment ţi se face şi ţie poftă, ai vrea şi tu una... "cu ce vă servesc?" din instinct, ameţit de fum şi aburi de bere, rosteşti acele cuvinte... "o cafea vă rog"... aceleaşi fete, examene, companii de asigurări, aceiaşi colegi de cameră nesătui... ajungi acasă tremurând de la licoarea dulce-amăruie, te pui în pat... şi nu-ţi doreşti decât ca atunci când te trezeşti, aragazul să fi murit de bătrâneţe...

tequila lollipop - letter from Smo

dear miss Boo,

i am writing you this letter because... well... i have tried many times to say this to you... and this is the best way to say it. unlike when we are together... this is the place where my words pour like some children to a playground... and i'm not tangled up in your eyes anymore... anyway... i hate the fact that people don't know what they want... at some point i thought that you were different and maybe you are... but not that different. actually.... i'm kinda angry with u... who do you think you are? trying to turn such a simple thing into a complicated one? miss Boo... stop messing with my mind. it's not nice. :) i guess this is it... this is the part were we say goodbye. though this is not what i wanted, it is for the best.

your friend, Smo

P.S. i still haven't eaten the lollipop